Mentenanţa limbii române

Articolul de mai jos a fost primit prin poştă electronică în data de 4 mai 2012 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.

Mentenanţa limbii române
(din ciclul: Trecerea de la „să-ţi fac” şi „să-ţi dreg” la „implementare”)

autor: Cristian Teodorescu
situl: Vox publica
data: 9 noiembrie 2011

    Îmi plac cuvintele străine naturalizate. Mai dezmorţesc limba. În timp, unele rezistă, altele dispar. A ieşit din uz cea mai mare parte a turcismelor şi grecismelor aclimatizate de sus în jos în Ţările Române. Franţuzismele din limbajul administrativ al secolului 19 au rezistat fiindcă era nevoie de ele, ca şi cuvintele nemţeşti din limbajul tehnic. Rusismele din anii '50 ai veacului trecut au avut o viaţă scurtă. Nici nu se potriveau cu româna şi aveau şi conotaţii nasoale.
    După 1989, cine voia să pară pro-occidental începuse să anvizajeze şi să achieseze. Îl mai ţineţi minte pe Adrian Severin? Au apărut apoi multinaţionalele, ai căror manageri nu (mai) ştiau româneşte: românul întors de la burse – care voia să-şi marcheze lingvistic întoarcerea din străinătate – şi reclamele în limba engleză.
    Adjuncţii autohtoni ai şefilor de multinaţionale au început să vorbească o română pigmentată cu feed-back-uri şi locaţii. Secretarele nu-şi mai spuneau decît manager assistant. Mă aşteptam să fie vorba de crize de aclimatizare şi de micile noastre snobisme de cetăţeni ai unei ţări mici dar vioaie. Nici gînd!
    S-a ajuns la un nou limbaj de lemn, neologistic, întrebuinţat pe la mai toate posturile de radio şi la televiziuni, unde cuvinte româneşti cît se poate de utile sînt înlocuite prosteşte de persoane care au uitat peste noapte vocabularul limbii române şi gramatica ei. Tot soiul de absolvenţi şi absolvente de Spiru Haret, cărora li se adaugă politicieni inepţi şi comentatori ce par să-şi fi luat doctoratul înainte de-a lua o notă de trecere la Limba Română în liceu, se dau în bărcile neologismelor cu dezinvoltura prostului.
    Potrivit lor, nu mai avem prilejuri, avem doar oportunităţi. Nu mai sîntem hotărîţi să facem ceva, ci sîntem determinaţi. Nu mai realizăm, ci implementăm. Nu ne ducem într-un loc, ci într-o locaţie. Nu mai luăm în considerare, fiindcă anvizajăm. Nu mai consimţim, ci achiesăm. Serviciul de întreţinere a devenit mentenanţă. Ceva care ţi se pare obligatoriu e un must! Nu mai avem speranţe şi aşteptări, deoarece am trecut la expectaţiuni. Nu ne mai concentrăm, pentru că ne focusăm. Şi nu mai aşteptăm un răspuns, ci un feed-back.

   Cu alte cuvinte, deţinem o oportunitate pe care sîntem determinaţi să o implementăm într-o locaţie pe care am anvizajat-o, achiesînd la o mentenanţă care e un must şi asupra căreia ne focusăm cu expectaţiunea unui feed-back pozitiv.
    Altfel, cînd ies din rol, îi auzi pe stradă cu cîte un neaoş şi superior „Să-mi bag...” sau cu o concluzie absolută: „Un că**t!”


sursa: Vox publica

Articolul de mai sus a fost primit prin poştă electronică în data de 4 mai 2012 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.