La mulţi ani, Gogule, oriunde te-ai afla!

Articolul de mai jos a fost primit prin poştă electronică în data de 8 ianuarie 2013 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.

La mulţi ani, Gogule, oriunde te-ai afla!
(din ciclul: „Gata, ai reînceput şcoala?”)

    Tataie, hai noroc şi sănătate de Sfîntul Ion, „iar în anul care vine să ne re-citim cu bine”, că de revăzut cam zlabe speranţe, deocamdată...
    Ce mai faci dumneata pe-acolo, prin Canada lu' matale? Gata, de lunea asta te-ai reîntors la serviciu? Sau la tine „distracţia” a început mai devreme cu cîteva zile? Întreb acest lucru fiindcă astăzi, după două săptămîni de linişte şi pauză în care nu m-a mai bătut nimeni la cap via Internet, cînd am deschis mail-ul, am dat peste şase mesaje noi, abia primite, semn că „părinţii s-au reîntors la şcoală”, ca să zic aşa.


PS: Să ştii c-am aşteptat să se facă seară ca să-ţi pot trimite în sfîrşit mail-ul acesta, că dacă ţi l-aş fi expediat de azi-noapte, de la ora 4, cînd la tine-n Canada nu s-ar fi făcut încă 07 ianuarie, n-ar fi avut nici un haz.
    În altă ordine de idei, mă bucur că la voi nu vin ţiganii să sune la uşă ca să-i primeşti cu colindul sau cu Boboteaza. Mamă, ce m-au mai stresat! Asta ca să nu mai pomenesc de calicia fără de margini a popilor, care s-au apucat să meargă cu botezul pe la casele oamenilor imediat după Anul Nou. M-am pomenit cu ei la uşă încă de pe 02 ianuarie, cam pe la prînz. Stai bă, tataie, că Boboteaza este abia peste 4 zile, ce-mi vii de-acuma să mă fredonezi la melodie? Sînt atît de nesătui şi nu le mai ajung banii, încît au pornit cu milogeala de pe 01 ianuarie, astfel încît în şase zile să aibă timp să sune pe la uşile cît mai multor apartamente, cartiere întregi – tot Piteştiul, dacă s-ar putea! Cred că numai întîmplarea face că nu m-am pomenit cu ei la uşă cînd transmiteau ăia concertul de Anul Nou de la Viena, dar intuiţia-mi spune că exact în ziua cu pricina popii de cartier colindau pe la alte blocuri învecinate.
    Anul trecut tot aşa, cînd m-am dus la biserica Sf Ilie (aia de la intersecţia de jos din Craiovei, de lîngă IDEB – Electrica, CEZ sau cum naiba-i mai spune acum) să cumpăr un calendar pe 2012, uşa era zăvorîtă cu lacătul, iar deasupra clanţei era lipită cu scoci o foaie de hîrtie în format A5 cu pătrăţele, probabil ruptă dintr-un caiet de şcoală pentru clasele primare, pe care cineva scrisese cu pixul în grabă, cu litere de tipar, mari şi înclinate: „SÎNT PLECAT CU BOTEZUL”. Normal, omul era grăbit să se ducă să facă bani pe care să-i vîre-n buzunarul propriu şi personal, fără să plătească impozit pe venit, aşa cum facem noi, muritorii de rînd. Lucrul acesta nesemnificativ se-ntîmpla în perioada 01-05 ianuarie 2012.
    Iar acum la fel, mă trezesc că-mi sună ţîrcovnicul la uşă încă de pe 02 ianuarie, murmurînd suav la fiecare etaj, cît îl ţineau bojogii, să-l audă cei de dincolo de uşi: „Părintele cu botezul!”. Bă, mă leşi? Ia mai căutaţi-mă, nenică, şi pe-afară, şi tu şi popa! Barem în anii trecuţi aveaţi mai mult obraz şi veneaţi cu Boboteaza doar pe 6 ianuarie, aşa cum ar fi fost normal s-o faceţi şi-acum. Dar deh, cînd eşti cu foamea-n glandă şi ştii că-ţi poţi cumpăra un Logan nou-nouţ cu banii cîştigaţi din mila enoriaşilor unui cartier întreg...

Popii din România îşi plimbă fundurile numai în maşini luxoase.
Iată unul dintre nenumăratele exemple: trei, Doamne, şi toţi trei!...

    De aceea nu-mi place mie de sărbători în oraşele din România, pentru că de fiecare dată în această perioadă sfîntă a anului începe milogeala în stil mare, oriunde te-ai afla (acasă, pe stradă sau în mijloacele de transport în comun). Şi nu mă refer aici la colindele tradiţionale cîntate de oameni cumsecade, cu toate că şi-alea ajung la un moment dat să te exaspereze (cînd, după o săptămînă de ascultat numai aşa ceva, atunci cînd învîrţi rotiţa de la scala aparatului de radio, vrînd să te acordezi pe-o altă frecvenţă de recepţie, dai tot peste cîntece despre Crăciun – culmea! – chiar şi la posturile care transmit muzică pop; sau „uşoară”, cum i se spunea pe vremuri).
    Nu aceasta ar fi chestiunea care mă roade în mod special (repetarea timp de cîteva zile pe an a unor colinde rostite de oameni mari sau copii, care să fie spuse din tot sufletul), ci urletele ţiganilor de pe casa scării, care vin din oră-n oră să-ţi cînte „Florile dalbe” pe tonuri false, fără nici un pic de trăire în ceea ce urează ascultătorilor. Îi auzi de jos, de la parter, de cum intră-n bloc, iar distracţia se repetă de încă patru ori, o dată pentru fiecare etaj în parte. Tot calvarul durează cam un sfert de oră, iar peste cîteva ceasuri vin alţii care-o iau de la capăt. Ba din contră, ăştia care vin după ei parcă urlă şi mai tare şi mai disonant decît primii!
    Da, pentru că retardaţii de la mine din bloc dau drumul înăuntru oricărui mucea balaoacheş care-a învăţat să apese pe nişte butoane. Astea nu mai sînt sărbători şi colinde, asta e cerşetorie în toată regula cuvîntului. Sau cum bine sublinia Tudor Gheorghe în concertul de la sfîrşitul anului 2011, ţinut la Sala Palatului (detatii cît de curînd, într-o altă scrisoare): „S-a dus dracu orice candoare / De cînd e democraţie!”.
    Degeaba au pus ăia interfon la intrare ca să-i mai trieze pe cei nepoftiţi, că întotdeauna se găsesc destui handicapaţi la creier care de sărbători cred de cuviinţă că este bine să dea drumul tuturor magraonilor care sună la uşă. Mi-e teamă că-n curînd va trebui să ne montăm şi cameră video cu circuit închis, ca la intrarea-n sediile băncilor. Stau şi mă-ntreb ce-aş fi făcut dacă n-am fi avut interfon la uşa de la intrare sau dac-aş fi locuit într-un bloc turn. Cred că m-aş fi suit pe pereţi de „bucurie”. Îţi dai seama, să auzi de 11 ori, vreme de un ceas întreg, zbieretele fiecărui ţigan care vine să-ţi urle pe casa scărilor?!
    Nu sînt absurd, nu zic, îmi plac şi mie colindele cîntate la uşă, pentru că este vremea lor. Chiar le-am deschis unor fetiţe (două surori de 6 şi 4 ani, îmbrăcate foarte curăţel) care ne-au cîntat cu nişte voci pure, dumnezeieşti, şi care la final de colind, atunci cînd au fost întrebate de-o vecină de pe etaj de unde sînt, au mărturisit că vin tocmai de la Curtea de Argeş. „Şi cum, aşa, singure, tocmai de la Curtea de Argeş?”. „Nu, că sîntem cum mami, care ne-aşteaptă jos”. Bietele fetiţe nu-şi dădeau seama, dar atunci cînd ne colindau erau aşa de haioase!... Mai ales cea de 4 anişori, care nu prea ştia versurile, dar care se lua după surioara ei mai mare, cîntînd la refren mai puternic, c-o voce piţigăiată, ca să se facă şi ea auzită. Nu ştiu cum să zic, dar parcă plutea ceva sfînt în glasurile lor şi aerul vibra altfel, semn că cele două mogîldeţe de om cîntau într-adevăr din toată inima.
    Îmi închipui că nu de fericite ce erau veneau ele de la 40 km distanţă cu microbuzul, plecate dis-de-dimineaţă de-acasă, dintr-un mic orăşel de munte, să ne colinde pe noi, cei din Piteşti, ci pentru că erau mînate de lipsurile materiale. Lucrul acesta se simţea, nu trebuia să ţi-l spună nimeni. Se citea bucuria sinceră de pe chipurile lor cînd le dădeai ceva – orice! – drept răsplată (bani, mere, portocale, covrigi sau bomboane).
    Problema care-ar trebui să dea de gîndit este faptul că ele au sunat pe la uşi numai în ziua de 31 decembrie (iar alţi copii de români cu vîrstă apropiată lor au venit cu colindul doar de Moş Ajun, pe 24 decembrie). În schimb, ţiganii au zbierat pe casa scărilor vreme de două săptămîni şi jumătate (!), cîntînd fragmente incomplete din „Florile dalbe”, cu ochii sticlind doar după bani. Nu tu „Pluguşorul”, nu tu „Steaua”, nu tu „Sorcova”, nu tu nimic. Doar „Florile dalbe” şi „Capra”.
    Cam la fel au procedat şi popii, care-au pornit cu botezul încă din prima zi a lui 2013, în ideea de-a strînge cît mai multe parale la teşcherea, şi, vezi Doamne, să nu care cumva să irosească vreo secundă în van. Fiindcă uite, de Sfintele Sărbători se dovedeşte – mai mult ca oricînd – zicala aceea englezească de-a dreptul idioată, cum că „Time is money”, adică „Tipul înseamnă bani!”. Stau şi mă-ntreb: oare chiar aşa să fie, numai banii să conteze pe lumea aceasta?

Părinte, sfinţeşte-mi şi mie maşina că uite, îţi dau banul gros!

    Taică Johnny, după cum vezi, cam asta-i viaţa din ţărişoara pe care alde matale ai găsit de cuviinţă s-o părăseşti cu aproape un deceniu în urmă. Judecînd problema strict din acest punct de vedere, înclin să cred c-ai făcut o alegere înţeleaptă. Mă refer la chestia cu scăpatul de ţigani, că la problema cu făcutul banilor ăia din Vest sînt şi mai turbaţi decît noi.

    Calicia care-a ajuns să macine România


PPS: Conform Wikipedia, se pare că lozinca aceea nu este britanică la origine (englezească pur-sînge), aşa cum am crezut eu ani de-a rîndul, ci vine tot de pe teritoriul american, ca mai toate relele, de altfel, rele care, mergînd pe firul apei în sus şi analizînd problema mai în amănunt, ajungem la concluzia că tot din Europa se trag.
    ​Internetul spune că primul care-ar fi lansat zicala cu banii ar fi nimeni altul decît tovarăşul Benjamin Franklin, care apropo, era mason la origine, şi care prin anul 1748, în lucrarea „Învăţătură către un tînăr negustor, scrisă de unul mai bătrîn”, printre altele, lăsa moştenire generaţiilor viitoare următoarea povaţă: „Ţine minte că timpul înseamnă bani!”.
    Treaba cu venitul de pe tărîm american mi-aduce aminte de refrenul unui cîntec al celor de la Proconsul: „De la ruşi vine ploaia!” Asta e, ce să facem...

    Ne-am obişnuit cuminţi
    Să ne ude pînă-n dinţi!

Articolul de mai sus a fost primit prin poştă electronică în data de 8 ianuarie 2013 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.